Gheorghe Popovici

(1859-1933)
Considerat de către Octav Băncilă „cel mai rutinat în tainele acestei arte pe care o numim pictură şi fără a micşora meritele predecesorilor săi – cel mai mare profesor şi director al Şcolii”1, Gheorghe Popovici şi-a dedicat cariera organizării didactice a şcolii şi a propriei creaţii, ambele marcând începutul timid al trecerii de la clasicismul academist la realismul marcat de accente critice, elemente protestatare şi tensiune socială ce se vor stabiliza în creaţia lui Octav Băncilă. Insistând asupra importanţei „stăpânirii meşteşugului” şi a conceperii unei „compoziţii riguroase”, profesorul Gh. Popovici a fost adesea criticat de către cursanţii săi (în special de N. Tonitza care a scris o serie de articole în Arta Română despre „clasicismul rău înţeles”2) pentru lipsa modelelor vii şi a lucrului în natură, pentru încorsetarea spontaneităţii. Cu toate acestea, aceiaşi cursanţi recunosc meritele educaţiei rigide odată