Emanoil Bardasare

(1850 – 1935)

Emanoil Barda­sare este printre premianţii locului întâi, având lucrări dintre cele mai bune în expozi­ţiile şcolii. La vârsta de 18 ani, Emanoil Bardasare este trimis cu bursă la Academia din Berlin, pentru o perioadă de doi ani, ulterior continuându-şi studiile încă cinci ani în atelierul profesorului Carol von Piloty. Re­marcat de Titu Maiorescu prin lucră­rile trimise în ţară („Cap de bătrân”, „Stegar în chiurasă”, „Fată decoltată”), i se acordă o nouă bursă pentru şase luni în Italia pentru a vizita şi studia, în marile muzee şi catedrale, operele marilor maeştri ai Renaşterii.

În toamna anului 1877, în plin debut al Răz­boiului de Independenţă, Emanoil Bardasare este numit profesor titular la catedra de pictură (figuri şi peisaj) de la Şcoala de arte fru­moase din Iaşi. Bardasare se dovedeşte a fi un bun profesor şi pedagog. Pictorul Atanasiu îşi aminteşte : „…a fost sufletul şcoalei, mai ales după retragerea la pensie a primului director Panaiteanu. Entuziast şi animator, căuta să însu­fleţească pe elevii săi, fie în cuprinsul şcolii, fie în afară de şcoală, sau cu prilejul excursiilor care se făceau pen­tru studii de peisaj după natură”1.

Recunoscut ca parte a elitei picturii ieşene, profesorul Emanoil Bardasare deschide o nouă direcţie ce apropie pictura românească a sfârşitului de secol XIX de modernitate. Ruperea nu este bruscă, însă amprenta stilului de sorginte realistă, cu o paletă cromatică amplă, se va transmite şi asupra artiştilor cărora le-a fost dascăl: Camil Ressu, R. Hette, N. Tonitza, Otto Briese ş.a.m.d..

Emanoil Panaiteanu-Bardasare făcea parte din elita picturii ieşene alături de unchiul- său Gheorghe Panaiteanu- Bardasare, ctitorul primului „muzeu de pictură care s-a deschis la Iaşi, în localul specialmente afectat pentru muzeu, bibliotecă şi facultăţi”; adică palatul hatmanului Alecu Rosetti-Roznovanu, cumpărat de stat încă din luna iulie 1860, cu 180 000 de galbeni, tocmai pentru a servi acestui scop. Tânărul Emanoil urma cursurile se­cundare când, în ziua de 26 octombrie 1860, s-a oficiat, în acelaşi local, şi inaugurarea primei universităţi mo­derne din ţara noastră. Cele 21 de salve de tun au făcut să cadă varul de pe zidurile începute ale Mitropoliei de peste drum, la solemnitate partici­pând domnitorul Al. I. Cuza, Consi­liul de Miniştri, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, „domnii reprezentanţi ai puterilor străine”, profesori, funcţionari, breslaşi, seminarişti, două fanfare mi­litare. La 12 ani, micul Bardasare expune studii la prima ex­poziţie a Şcolii de arte frumoase din Iaşi, remarcându-se prin perfecţiunea desenului care îi aduce numele de „mic prodigiu”.

În 1901, după Stahi, este numit director al Şcolii şi Pina­cotecii pe care le va conduce până în 1911, anul pensionării sale. Pictorul face intervenţii pentru ridicarea unui „Palat al artelor”, adresează memorii Ministerului în care arată : „şcoalele de arte frumoase, pinacotecile, muzee­le, sunt mijloacele cele mai accesibile, mai eficace, pentru dezvoltarea gustu­lui estetic în naţiunile noastre”: So­licită aprobarea de fonduri pentru a se cumpăa lucrări de mari maeştri ca Luchian, Petraşcu, Sava Henţia, Nicolae Vermont ş.a. A sprijinit tinere ta­lente acordându-le, în urma concursu­rilor organizate, bursa Siller sau pre­miul Lecomte de Nouy, printre aceş­tia : Şoldănescu, Camil Ressu, R. Hette, N, Tonitza, Otto Briese.

1- apud Traian Mocanu, “Emanoil Bardasare-60 de ani de la moarte”, Forum Cultural, Botoşani, 1995, p.7.