Nicolae Tonitza
Nicolae Tonitza (13 aprilie 1886, Bârlad – 26 februarie 1940, București)
Nicolae Tonitza (născut Toniță, nume păstrat inclusiv în perioada studiilor la Belle Arte Iași, și schimbat la plecarea în străinătate, pentru a păstra sonoritatea ț-ului) s-a născut la 13 aprilie 1886, în Bârlad, fiu al Anastasiei și al lui Neculai Toniță. A îmbrăţişat de tânăr „cauza celor mulţi”, sondând viaţa oamenilor obişnuiţi şi oprindu-se asupra celor obidiţi în locuinţe mizere şi dărăpănate. Artistul era un pasionat de literatură şi de teatru, dar mai ales de muzică, în perioada în care în sălile de spectacol se audia „Olteanca” de Eduard Caudella1.
Scriitor, jurnalist, critic, traducător, caricaturist și pictor, a cunoscut Răscoala de la 1907 și a fost prizonier în lagăr, timp de doi ani, în Primul Război Mondial. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazu”, clasa a III-a, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul I Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia.
În anul 1907 este exmatriculat din Școlii de Belle-Arte din Iași, care vedea în acţiunile studenţile sale (și ale unor colegi) o metodă de atacare a sistemului de învăţământ. În anii următori, N. Tonitza studiază la München (1907-1908) în atelierul lui Hugo von Habermann (cunoscut în epocă pentru exigenţa cu care-şi alegea elevii) şi la Paris în atelierul lui Aman–Jean. În aceiaşi perioadă începe colaborarea cu Revista „Arta Română” printr-o serie de caricaturi şi texte critice asupra educaţiei artistice. Întors în ţară, termină în 1912 cursurile Școlii de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de “pictor bisericesc”. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar în 1925 împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază “Grupul celor patru”.
În octombrie 1933 N. Tonitza îşi începe profesoratul la Iaşi la catedra de pictură a Academiei de Belle-Arte din Iaşi. Sub îndrumarea sa se schimbă relaţia profesor-cursant; Tonitza face mari eforturi să le ofere studenţilor săi „majoritatea lipsiţi de mijloace, prilejul unor vacanţe inspiratoare şi rodnice, lăsându-le timp liber pentru a picta locurile şi oamenii”.
În anul 1937 este numit rector al Academiei de Arte Frumoase la Iaşi. În 1940 se stinge, după o boală ce i-a măcinat ultimii ani din viață. La 26 februarie 1940 trece la cele veşnice, după o grea suferinţă.
Tonitza, “pictor al copiilor” ce ne privesc cu nostalgie, melancolie sau candoare, al ochilor mari, rotunzi și expresivi ai inocenței dar și ai amărăciunii, a evocat liric peisajele aride ale Dobrogei dar și truda muncii câmpului. Chipurile de copii sunt adesea rezultatul propriei sale experiențe părintești, precum și a concepției sale despre lume.
A pictat Schitul Durău, bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și Constanța, inovator atât în tehnica encaustică dar și în căldura cu care a redat sfinții și privirea blândă, a decorat capela de la Palatul Mitropoliei din Iași și capela Moruzzi din Cimitirul Eternitate.
A scris nenumărate cronici despre fenomenului plastic românesc, înlesnind înțelegerea de către public a artei, dorind să îl ridice la „o nouă demnitate”.
„ S-a crezut multă vreme (și încă se mai crede), că artistul e un fel de halcă ruptă din divinitate, un fel de bășică umplută cu duh sfînt, care n-am alt țel în viață , decît să se desumfle pe-ndelete. Împărtășind omenirea cu un fel de parfum voluptos și extraterestru. Acest «eșapament» miraculos, a fost botezat (de către acei care n-au bănuit niciodată durerea creațiunii) «inspirație». Simplismul acestei expresii, a dat naștere unei himalaice indiferențe asupra condițiilor de viață ale artistului, care, – odată presupus de esență divină nu mai avea, ca om nevoie de nimic.
1- Petru Comărnescu, N. N.Tonitza, Ed.Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 34.
