Ştefan Dimitrescu
În strălucita galerie a creatorilor de artă din perioada interbelică, Ştefan Dimitrescu ocupă un loc de frunte printre figurile proeminente ale picturii româneşti. În peisaje, în portrete dar mai ales în compoziţii, el aduce o vibraţie lirică de o rară nobleţe, nu lipsită de o notă dramatică, izvorîtă din contactul cu realităţile României din acele timpuri. Prin opera sa, Ştefan Dimitrescu a îmbogăţit arta romanească cu noi valenţe cromatice pe linia celor mai bune tradiţii autohtone. Născut la 18 ianuarie 1886, în Huşi, el a făcut primele clase în oraşul natal şi apoi gimnaziul la Iaşi. Tot aici a studiat la Şcoala de arte frumoase, avîndu-l profesor pe Gheorghe Popovici. După absolvirea şcolii a zugrăvit biserica din Agăş, de pe Valea Trotuşului. Intre anii 1912-1913 a făcut studii de specializare la Paris. Intre anii 1916-1922 în pictura lui Ştefan Dimitrescu un loc important îl ocupă lumea celor umili, înfăţişată în imagini simple şi elocvente. Profesor din 1927 şi apoi director, din 1928, la Şcoala de arte frumoase din Iaşi, Ştefan Dimitrescu a îmbinat armonios activitatea didactică cu cea artistică. De asemenea, în calitate de director al Pinacotecii din Iaşi a reorganizat şi îmbogăţit colecţiile acesteia cu opere din plastica naţională. Pictorul şi profesorul Ştefan Dimireşcu s-a stins prematur din viaţă, la 7 mai 1933, în Iaşi.
Şirato nota că „nu era Şt. Dimitrescu din dascălii care nu au ce împărtăşi cu învăţăceii lor […] de aceea profesoratul era un cîmp numai bine potrivit nevoii salede împărtăşire”(1). Fiind atât absolvent al şcolii de Belle-Arte (coleg cu N. Tonitza, 1903-1908), dar şi a conservatorului (violoncel), Şt. Dimitrescu a cunoscut o perioadă de căutări şi cantonări până în preajma Primului Război Mondial. Dramele şi suferinţele văzute şi trăite, neajunsurile învăţământului ieşean care i-au urmărit perioada studiilor l-au împins pe artist să depăşească canoanele academiste spre a îmbrăţişa o viziune modernă, cu puternice rădăcini în specificul românesc. Acest aspect se reflectă şi în activitatea sa didactică, unde sub deviza „Lumină în ateliere, lumină pe pînzele studenţilor, cît mai multă lumină!”(2), Şt. Dimitrescu luptă pentru ridicarea prestigiului şcolii ieşene şi pentru acordarea titlului de Academie, ce se realizează în iulie 1931 – în aceiaşi perioadă, la Şcoala de Muzică şi Declamaţiune se petrec mari în schimbări. George Enescu devine „Rector de Onoare”, acceptând ca instituţia să îi poarte numele la 19 noiembrie 1930(3). În pictură, Şt. Dimitrescu a fost consecvent cu personajele sale de-a lungul carierei; demne, aspre, apăsate de o mare seriozitate în faţa vâltorii vieţii, acestea ilustrează foarte bine preocuparea artistului pentru sondarea şi exploatarea trăirilor sufleteşti.
În 1918 a fost unul din fondatorii Asociației Arta Română. Împreună cu Nicolae Tonitza, Francisc Șirato și Oscar Han, a întemeiat (în 1926), Grupul celor patru.
(1) Francis Şirato, “Stefan Dimitrescu”, 1940, în Scrieri despre artă, Ed.de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, p. 134.
(2) Claudiu Paradais, op.cit., p. 20.
(3) Mihail Cozmei, op.cit., p. 134.

