Theodor Pallady

Theodor Pallady s-a născut la Iași, în 1871, într-o familie boierească, înrudită cu familia Cantacuzino. De mic copil a avut parte de o educație aleasă iar studenția și-o începe la București și ulterior la Politehnica din Dresda (1887-1889) pe care o abandonează și pentru a studia arta la Paris. Studiază în atelierul lui Aman-Jean, timp de doi ani, se înscrie la Académie des Beaux-Arts iar în 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau și de aici începe lunga și fructoasa prietenie cu Henri Matisse.

În 1900 expune pentru prima oară la Salonul din Paris iar prima expoziție personală în țară a avut-o la 9 octombrie 1904, în sala Ateneului, București, împreună cu Nicolae Grant, la vârsta de 34 de ani.

Theodor Pallady a fost consecvent în dezvoltarea propriilor principii estetice, fără a fi influențat de curentele artistice la modă în epocă. Vedea desenul drept calea cea mai directă a exprimării şi a notării impresiilor prin spontaneitatea gestului, afirmând că „Desenul se poate dispensa de pictură, de culoare, dar nu şi pictura de desen”.

Vacanţele şi le-a petrecut deseori în ţară, la Bucium, lângă Iaşi, surprinzând peisajul și ritmul naturii în zeci de schițe, acuarele și uleiuri. Peisajele din sudul Franţei, realizate în timpul călătoriilor din Bretania, pe Coasta de Azur, la Toulon, Nisa arată reconstituiri ale naturii prin linii, culori, forme, contraste, raporturi, elemente, traducând atitudinea artistului, care preciza că „Un tablou este un poem pictural. Este gândire, sentiment, exprimare prin pictură.” Fără a reproduce fotografic ceea ce vedea în jurul său, Pallady a sugerat noi armonii ce se ancorau în filtrul sensibilității și imaginației, mai mult decât în realitate.

În orice tablou e prezent un mister, spunea Pallady. Pictor al interioarelor citadine, al nudurilor care par a se contopi cu atmosfera spațiului, simboluri ale iubirii, Theodor Pallady a preferat subtilitatea sensului, armonia și frumusețe sufletească chiar și a obiectelor ce depășeau rolul de decor și deveneau personaje. În numeroasele autoportrete realizate de-a lungul vieții, s-a surprins în diferite stări sufletești, întipărite pe chipul demn, aproape ascetic, cu trăsături aspre, cu privirea pătrunzătoare, „superb şi semeţ ca d’Artagnan, halucinat ca Don Quijote”. Ionel Jianu afirma că ,,Pallady şi-a descris în autoportrete adevăratul jurnal al existenţei sale de pelerin pe culmile absolutului.”

A refuzat constant distincțiile și premiile, acceptând totuși Marele Premiu al Juriului Salonului Oficial din 1926, dat fiind că acesta reflecta recunoașterea breslei. Se stinge la București în 1956, pe 16 august, cu câteva luni înainte primind titlul de Maestru emerit al artei.

“Am vrut să desenez mai frumos decât Leonardo da Vinci, să exprime materie, ca el, ci prin armonie, prin ritm și corespondențe. Dar toate acestea reprezintă o năzuință. (…) eu nu sunt pictor. Nu sunt și nu vreau să mă prezint ca atare. Nu sunt  un meseriaș iscusit al penelului. Nu sunt un meșter. Pictura, pentru mine, nu este o îndemânare și mai puțin încă o voluptate. E o necesitate de clipă de clipă. O necesitate dureroasă de a mă confesa mie însumi, sincer și neiertător. Pictura este jurnalul existenței mele cotidiene. Un jurnal intim, în care se desfășoară, fără menajamente pentru mine sau pentru alții, fără panaș și fără morgă-direct și rapid-pulsul vieții mele, cu variațiile lui fatale, de la un an la altul, de la un ceas la altul…” (Theodor Pallady)

Theodor Pallady, colecţia Muzeului de Artă Iaşi